În decembrie 2010, ţin minte că preşedintele Asociaţiei Naţionale a Exportatorilor şi Importatorilor din România, Mihai Ionescu, a spus la The Money Channel că Nokia a exportat anul trecut bunuri de două miliarde de euro, însă a importat componente în valoare de 1,8 miliarde de euro. Cu alte cuvinte, al doilea cel mai mare exportator al României “creează” la noi doar 200 de milioane de euro.
Considerăm că această cifră ar fi apropiată de valoarea adăugată brută pe care Nokia o aduce economiei româneşti şi ajungem la o pondere de 0,16% din produsul intern brut din 2010. Cel mai probabil, valoarea adăugată brută este ceva mai mică, dar nu avem cifrele care să ne ofere exact impactul Nokia în economia locală.
Aşadar, influenţa la nivel macroeconomic este semnificativă, dar nu chiar atât de mare. Bine, asta dacă privim dincolo de aspectul social, anume că îşi vor pierde slujba câteva mii de persoane dintr-o localitate, probabil, destul de săracă (cum este aproape întreaga ţară). Mult mai grav ar fi, să zicem, dacă Renault ar împacheta fabrica şi s-ar duce în altă parte, fiindcă Dacia are în România o sumedenie de furnizori care produc componente. Aşadar, valoarea se creează, în mare parte, la noi în ţară în cazul producătorului auto.
Acum ajungem la partea mai importantă: semnalul transmis de închiderea fabricii Nokia. Deja am primit o astfel de veste de la Renault la începutul acestui an. Compania franceză care a preferat o investiţie în Maroc în detrimentul României (să ne aducem aminte cum angajaţii Dacia au fost deosebit de inspiraţi să facă o grevă fix în perioada în care Renault analiza investiţia nouă, de multe sute de milioane de euro probabil).
Practic, şi Nokia, şi Renault au “spus”, printre rânduri, că nu prea mai au încredere în România şi în potenţialul acestei pieţe. Am citit un editorial foarte bun pe această temă, scris de bancherul de investiţii Doru Lionăchescu. Bineînţeles, argumentul folosit de compania finlandeză este valid: nu mai există cerere pentru telefoanele ieftine care se produc, încă, la noi în ţară. Just, dar existau, bănuiesc, posibile soluţii, mai ales schimbarea gamei de produse. În acest context tensionat la nivel global, Nokia ne-a transmis că nu vrea să mai aibă de-a face cu România, dar rămâne în Ungaria, Mexic (unde, ce-i drept, va mai tăia din locurile de muncă) şi în Asia.
De ce a ales Nokia alte ţări în detrimentul României, decizie oarecum pe aceeaşi linie cu cea luată de Renault în privinţa noii fabrici. Simplu: pe lângă argumentul extrem de valid privind cererea, suntem, totuşi, o ţară instabilă politic, plină de corupţie (de exemplu, din cauza asta nu suntem primiţi în Schengen). Mai mult, la noi democraţia se clatină, după cum am scris încă de acum aproape un an. De ce să pariez eu zeci-sute de milioane de euro pe un stat atât de schimbător, unde populaţia înclină tot mai mult către o politică etatistă?
Nota bene, primim aceste veşti negative deşi statisticile Eurostat arată că suntem cea mai “ieftină” ţară din Uniunea Europeană pentru investiţii. Dar situaţia evoluează din rău în mai rău: în primele şapte luni din 2011, investiţiile străine în România au scăzut cu 30,5%, la 1,1 miliarde de euro. Faţă de aceeaşi perioadă din 2008, însă, scăderea este de peste 5 ori.
Ce face, în tot acest răstimp, Guvernul României? Hai să luăm cea mai recentă decizie extrem de nefericită: Ministerul Economiei s-a opus listării Hidroelectrica, deşi premierul Boc vorbeşte peste tot de privatizări pe bursă, de privatizarea managementului, de îmbunătăţirea transparenţei firmelor de stat. Tot o veste proastă, dar ceva mai puţin importantă, a venit acum câteva zile, când Guvernul a anunţat că va vinde compania Cupru Min Abrud, care deţine cele mai mari rezerve de cupru ale României, prin licitaţie, fără să listeze măcar un pachet de 10-20% la BVB.
“Promitem, dar nu facem.” Acesta este mesajul pe care România îl transmite investitorilor. Foarte simplu. Ce se va întâmpla dacă lucrurile continuă să evolueze în direcţia aceasta? Vom mai primi asemenea veşti precum cea pe care ne-a dat-o Nokia, fiindcă toată instabilitatea şi flagelul corupţiei scad mult din atractivitatea noastră. De câştigat au ţările din Asia şi cele din regiune care sunt mult mai serioase decât noi.
Apropo, preşedintele Traian Băsescu a avut astăzi o declaraţie foarte corectă din multe puncte de vedere, anume că birocraţia alungă investitorii şi că dacă nu facem nimic, putem să mai vedem şi alte companii mari care pleacă din România. Şeful statului nu a ratat ocazia să facă, din nou, lobby agresiv pentru proiectul de la Roşia Montană, care este, aparent, prioritatea dânsului în această perioadă. Nu discut aici despre validitatea economică sau impactul ecologic al proiectului, ci despre faptul că preşedintele ţării sprijină făţiş (probabil şi în spatele uşilor închise) un proiect controversat, însă impresia pe care o lasă este că susţine doar la nivel declarativ companiile care contează cu adevărat şi ideile importante. Revin la exemplul cu listarea Hidroelectrica; în acest caz, Guvernul şi preşedintele tac mâlc.
PS: În decembrie 2010, mă arătam entuziasmat de Franklin Templeton, care tocmai preluase managementul Fondului Proprietatea şi care ataca statul român pentru prostiile pe care le făcea şi încă le mai face. Optimismul meu s-a mai redus, dar rămân ferm convins că armata de avocaţi a Franklin Templeton va lupta până în pânzele albe. Însă acum a răsărit o altă ipoteză: este foarte posibil ca americanii să nu rezolve nimic până în 2014, când parcă expiră mandatul lor. Dacă nici Templeton, cu avocaţii lor, cu sprijinul FMI în demersurile lor, nu reuşeşte să schimbe ceva în România, mă tem că ţara asta va trebui să se prăbuşească până să vedem o îmbunătăţire a situaţiei.
Sursa: Standard.MONEY.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu